joi, 5 februarie 2015

Salvare!

     Trece zi dupa zi si continui sa iti impartasesc acelasi zambet sincer care ma distruge pe interior. De ce continui sa fac lucru asta? ... Pentru ca ultima data cand te-am tinut in brate, te-am strans atat de tare incat o parte din sufletul meu a ramas cu tine.

     Iar acum ca noi am devenit tu si eu, ar trebui sa fiu trist, sa ma doara, sa sufar, dar nu! Nu stiu de ce, dar ma simt eliberat. Pana acum te iubeam, dar era o iubire ce ma consuma, ce ma facea sa iubesc doar din automatism si atat. Acum am inteles ca noi, suntem mai bine ca tu si eu.

    E frig, nu stiu daca asa e vremea, sau asa ma simt eu, dar imi place. E un frig linistitor, calm, ce aproape ma face sa zambesc. Dar nu, nu am sa o fac ... lumea va crede ca sunt un monstru , pentru ca sunt fericit cand ar trebui sa fiu trist.

   Asa ca prefer sa stiu doar eu ca sunt un monstru. Sunt lacom, vreau sa am aceasta fericire numai pentru mine, nu vreau sa vada nimeni, nu vreau sa o simta nimeni In ochii tai sunt ingerul ce intotdeauna a fost acolo sa te apere, dar defapt sunt monstrul care intodeauna am vrut sa fiu ... si imi place!

2 comentarii:

  1. Imi place cum ai reusit sa incadrezi povestea unei despartiri intr-un spatiu frumos, spatiu care desii frumos imi pare ca transmite mai multa durere, te felicit :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Si mie imi place... ce si cum ai scris!

    P.S.: Egoismul e constructiv, pana la un anumit moment!

    RăspundețiȘtergere